Advertisements
Lifestyle Parenting

Copilul la 3 ani. Despre urlete, crize și disciplina dincolo de haos

Fetița mea cea mare a împlinit în vară 3 ani. Este așa un copil bun… În fiecare zi mă uimește: învață cuvinte noi, folosește expresii chiar complicate uneori, vorbește frumos, își cere iertare, îmi mulțumește dacă stau alături de ea. Jur că, de multe ori, este atât de dulce și de drăguță că nu îmi vine să cred că se poate purta așa la 3 anișori.

Dar are și momente în care urlă, plânge, face crize din orice: nu-i place cum îi stă șoseta, nu-i place rochița, vrea să schimbe pantalonii, nu vrea să se urce în mașină…etc. Brusc, cel mai dulce copil se transformă radical.

Primul impuls a fost să reacționez nervos la crizele ei. Să mă răstesc și să fiu nervoasă. Mai am o fetiță de 1 an, iar nervii mei sunt destul de întinși. Numai că… să reacționezi nervos la tantrumurile unui copil este cea mai mare greșeală pe care o poți face. Mi-am dat seama că aproape imediat îmi părea rău dacă ridicam vocea la ea. Și am observat că dacă îi spuneam: Îmi pare rău că am țipat la tine! – imediat mă lua în brațe și puteam comunica mai ușor.

close up of girl covering face
Photo by Pixabay on Pexels.com

Am citit toate sfaturile despre cum ar trebui să lași copilul să țipe și să urle când are un tantrum, sau să îl izolezi într-o cameră și sa-i dai un time-out să reflecteze la ceea ce a făcut. Și mi se par niște tâmpenii. Copilul nu învață nimic din așa ceva. Iar scopul reacțiilor noastre ar trebui să fie acela de a oferi o lecție copilului, din care să poată învăța ceva.

Deci, cum poți să disciplinezi copilul când face astfel de crize sau când se comportă urât? Cum să îl faci să înțeleagă că a greșit și, mai ales, ce învață el din tot comportamentul tău față de el? Sunt întrebări la care am căutat, de ceva vreme, răspunsuri. Am citit părerile specialiștilor și cred că pot sintetiza câteva lucruri:

  • Creierul copilului este într-o continuă dezvoltare. (Știm, creierul inferior, cu funcțiile sale primitive – furie, teamă – este activ de la naștere. Creierul superior, responsabil de gândirea sofisticată, e nedezvoltat și evoluează de la naștere). De fapt, creierul nostru superior este complet format abia la 25 de ani. El se modelează și remodelează în timp. Dacă poți să accepți că cel mic are tantrumuri și crize pentru că pur și simplu creierul lui superior nu e mereu funcțional și că reacționează așa pentru că intră în acțiune creierul inferior, atunci ai făcut un pas important.
  • Oare noi, adulții, suntem mereu veseli și ne comportăm perfect în orice situație? Copiii fac crize nu pentru că așa vor ei, ci pentru că nu se pot stăpâni!
  • Dacă cel mic urlă, crezi că dacă vei urla și tu va tăcea brusc? Nu! De cele mai multe ori suntem reactivi, când de fapt ar trebui să fim reflexivi. Dacă urlă e clar că e frustrat, ceva nu e în regulă cu el. Este momentul să îl ajutăm. Copilul are nevoie de noi, are nevoie să îl înțelegem.
  • Știu că e greu să gândești așa în timpul unui tantrum, dar uite cum ar trebui să acționăm… Sunt trei întrebări la care ar trebui să găsim răspuns:

1. De ce se comportă copilul așa ?

2. Ce vreau eu să învețe după acest moment?

3. Cum aș putea să-i ofer o lecție?

  • După ce conștientizăm că disciplina înseamnă învățare nu palme la fund, nu țipat și nu pauze time-out, atunci putem să acționăm cum trebuie. Asta înseamnă să fii conștient de asta în momentul crizelor. Știi cum poți face asta? De pildă, atunci când copilul țipă și îți vine să ridici și tu tonul, fă o mică pauză… 10 secunde, stai calm. E foarte important să nu reacționezi la primul impuls!!! În schimb, vorbește-i frumos și clam copilului și încearcă să te conectezi cu el. Realitatea este că, în momentul crizei, copilul nu poate fi disciplinat. Nu poate înțelege rațional că e greșit ce face, pentru că este sub influența creierului inferior, reptilian. Ca să îl direcționezi spre a-și folosi rațiunea, deci creierul superior, trebuie să îl calmezi.

Strategia este să calmezi creierul inferior și să implici creierul superior. 

1. Calmarea copilului și conectarea cu el. Cum facem asta: ne coborâm la nivelul ochilor lui și îi vorbim calm. Îl luăm în brațe și îi spunem că înțelegem că este nervos, îi oferim câteva soluții rezonabile de rezolvare a situației. NU va merge chiar tot timpul, dar de multe ori va funcționa. Și orice e mai bine pentru copil decât un părinte care urlă sau îl bruschează, atunci când el e instabil emoțional și are nevoie de sprijin.

2. După ce s-a calmat, abia apoi încercăm să-i oferim o lecție. Numai când copilul este calm, poate înțelege și învăța ceva din greșeală: Cum crezi că se simte Andrei, după ce l-ai lovit? Cum crezi că poți repara greșeala pe care ai făcut-o? Sigur, mai citim o poveste, dar nu astăzi, ci mâine! 

Știu, și mie îmi spun apropiații că răsfăț copilul. E ca atunci când ai bebe și îl ții în brațe și ți se spune că o să-l obișnuiești așa și îl vei răsfăța.

În cartea lui Daniel Siegel, Inteligența Parentală. Disciplina dincolo de drame și haos emoțional scrie așa: “Un copil nu se răsfață dacă îi oferi prea multă conectare emoțională, atenție, afecțiune fizică sau iubire. Când copiii au nevoie de noi, trebuie să le fim alături! Conectarea înseamnă să le fim alături când au momente dificile, când trec prin suferințe emoționale, la fel cum am face-o dacă s-ar zgâria sau ar avea o suferință fizică.”

Recomand cartea, este foarte bună. Eu sunt încă în aplicarea strategiei. Încerc să nu îi țin prelegeri copilului când țipă, să o culpabilizez. Nu îmi iese mereu, dar sunt mai calmă la crizele ei. Am mai multe momente în care simt că pot relaționa cu ea, iar crizele par mai scurte. Nu înseamă că ele dispar! Pe termen lung conectarea și redirecționarea comportamentului înseamnă o dezvoltare armonioasă.

Învăța să spui nu comportamentului și da copilului!

de Alexandra Bogdan

Te-ar mai putea interesa și:

 

 

 

 

Advertisements
%d bloggers like this: